Noutati

Citeste ultimele povesti si amintiri din vacanta pe saiturile Vacantierul si Presa de turism! - Albania - Trentino - Muntele Athos - Thassos - Malta - India

Paris! Paris!

Ce pot eu să spun despre Paris ce nu s-a spus deja? Cântece, poezii, filme, toate preamăresc această citadelă a iubirii, acest oraş al îndrăgostiţilor, veşnic viu, veşnic strălucitor şi veşnic magnet de turişti. Nu am foarte multe informaţii extraordinare să vă dau, nici nu o să descoperiţi acum ceva nemaipomenit despre Paris. Doar vechile clişee: Turnul Eiffel, Notre Dame, Sacré Coeur, Musee d’Orsay, Muzeul Luvru… Hei, or fi ele clişee, dar se cer văzute şi admirate. Deci misiunea mea este să vă spun ce trebuie să vizitaţi şi cum. Aşa că fiţi atenţi. Întâi de toate, trebuie să fiţi în Paris pentru a-l vizita. Cu avionul este foarte confortabil, deşi destul de piperat. Dar dacă sunteţi grăbiţi să vizitaţi cât mai mult şi aveţi şI portofelul mai gros, e cea mai bună soluţie. Majoritatea zborurilor internaţionale aterizează pe aeroportul Charles de Gaulle, cel mai mare aeroport al Parisului de altfel. Trebuie însă să ţineţi minte că aeroportul este foarte mare şi destul de aglomerat, aşa că alegeţi un zbor care să vă permită un transfer comod spre un alt mijloc de transport care să vă ducă în oraş. Parisul se află la doar o oră şi jumătate de aeroport. Puteţi lua de aici trenul sau autobuzul. Aveţi grijă cu trenul. Vă trebuie biletul şi ca să urcaţi, dar şi ca să coborâţi din el. Aşa că nu fiţi Goe. De asemenea, nu există o gară centrală în Paris, aşa că asiguraţi-vă că trenul pe care îl luaţi duce la gara situată cel mai aproape de hotelul dumneavoastră. Apropo de hotel, în Paris veţi găsi tot felul de hoteluri, de la cele foarte ieftine, la cele foarte scumpe. Eu vă recomand să le alegeţi pe cele de 3 sau 4 stele, nu foarte aproape de centru, dar în apropierea unei staţii de metrou. Aşa nu vă va ajunge nici prea scump şi veţi avea şi transportul la îndemână pentru a putea începe să vizitaţi. Citeste mai mult pe Presa de turism.

CĂLĂTORII INIŢIATICE: PERGAM

Medicina, textele înţelepţilor şi Zeus aduc gloria anticei cetăţi a Pergamului (Pergamon), ale cărei ruine le poate vizita călătorul prin Turcia, dacă se abate la o sută de kilometri de Izmir. Pergamul a fost un important centru comercial în regiunea Mysiană încă din Antichitate. Devenit capitală a unui înfloritor regat, între 282-133 î.H., oraşul a fost astfel botezat după legendarul rege Pergamos. O legendă spune că, ucigându-l pe regele din Teutrania, Pergamos a pus mâna pe oraş şi l-a denumit după sine. Conform unei alte legende, Gyrnos, regale Teutraniei, l-ar fi rugat pe Pergamos să îl ajute în timpul unei bătălii pentru ca apoi, după victorie, să fie construite două oraşe, unul numit Pergamon, iar altul Gyrneion. Pergamon a fost pentru prima oară menţionat în documentele scrise în secolul IV î.H..Palate, temple şi teatre au fost construite în cetate când aceasta a devenit capitală şi a fost înconjurată de pereţi şi turnuri de apărare. După ce a fost anexat Imperiului Roman, Pergamul a rămas multă vreme unul dintre cele mai importante oraşe din Anatolia de Vest. Pergam, oraş-stat independent încă din anul 282 î.H., şi-a menţinut importanţa ca centru politic, cultural şi comercial timp de 150 de ani. Pentru că legenda spune Alexandru cel Mare şi-a ascuns comoara în cetatea Pergamon, aceasta a fost vizată de foarte mulţi inamici, cucerirea ei preocupând de-a lungul secolelor mulţi regi şi conducători de oşti. Oraşul a fost de asemenea şi un important centru otoman, în epoca medievală. Carl Humann, un inginer german care lucra la instalaţii feroviare în Anatolia de Vest, în anii 1870, a descoperit ruinele oraşului antic. Apoi, în 1878, au început lucrările de cercetare arheologică. Escavaţiile şi restaurarea au loc şi astăzi. S-a descoperit, astfel, un centru de sănătate din perioada antică, Asclepion, situat la sud-vest de Pergamon, Templul lui Serapis, care datează din secolul II d.H.. Multe dintre vestigiile descoperite au fost însă luate din situl arheologic şi duse la Berlin, unde astăzi există un magnific muzeul al Pergamului. Faimosul altar al lui Zeus, care fusese iniţial situat pe Acropolele din Pergam, a fost dus în Germania şi este în prezent expus în acest muzeu. Citeste mai mult pe Presa de turism.

PHOCAEA, CETATEA IONIENILOR

Cocoşul şi foca mediteraneană sunt simbolurile oraşului Foça, la care se făcea referire şi în legendele lui Homer. Foça, port şi aşezare de coastă, se numea în timpurile străvechi Phocaea. În vremea lui Alexandru cel Mare, cetetea se afla sub stăpânirea perşilor. A fost capturată de genovezi în secolul al XIII-lea şi apoi de către otomani, în 1455, în timpul sultanului Mahomed Cuceritorul.Artefactele arheologice descoperite aici arată că istoria aşezării datează încă din anul 2000 î.Hr. Popoarele care fugeau din calea migraţiilor egeene şi a ocupaţiilor dorice s-au stabilit în vestul Anatoliei, între aceştia şi ionienii, care s-au stabilit în Foça. În secolul al XI-lea î.Hr., ei au construit un zid de apărare în jurul oraşului. Conform lui Homer, oamenii din erau buni navigatori, ei făceau cele mai lungi călătorii pe mare, ajungând chiar până la Marea Adriatică, în Etruria (pe coastele Italiei de azi) şi Iberia (pe coastele Spaniei de azi). Fiind unul dintre cele 12 oraşe ioniene, a stabilit relaţii comerciale cu cetăţile Naucratis din Egipt. Au format alianţe militare cu Miletul, au contribuit la formarea cetăţilor antice Lampsakos (Lapseki) din strâmtoarea Dardanele şi Amisos (Samsun) pe coasta Mării Negre. Ionienii din Foça au fondat şi colonii, în perioada 600 î.Hr., printre care cele mai importante numărându-se Massalia – actualul Marseille, Franţa -, Alalia, pe insula Corsica, şi Methymna, în Mytilene (insula Lesbos). În secolul VII î.Hr., Phocaea se bucura de o importanţă şi influenţă aparte, fiind unul dintre oraşele de pe “Drumul Regelui”. Acesta începea din oraşul Susa (Iranul de astăzi), trecea prin Sardes şi ajungea în Phocaea, după ce trecea prin cetatea Efesului. Herodot, supranumit şi “părintele istoriei”, descria Phocaea, care se dezvoltase substanţial după secolul VII î.Hr., ca fiind o cetate care progresează mult în comerţul pe mare, transportând oameni şi mărfuri de-a lungul şi de-a latul Mediteranei, pe nave cu 50 de vâslaşi, capabile să ducă 500 de persoane. Phocaea a fost şi primul oraş din Ionia care a bătut monede imprimate. Acestea îi ilustrau pe Zeus, Hera, Hercule şi Hermes, pe o faţă, iar pe revers erau imprimate creaturi mitologice cu cap de vultur sau de cal, precum şi grifoni. Astăzi, un orăşel patriarhal, situat nu departe de Izmir (vechea Smyrna) şi suficient de aproape pentru a permite o “expediţie” din partea turiştilor aflaţi în vacanţă în marile staţiuni egeene, precum Kuşadasi, Marmaris sau chiar Fethye, Foça posedă numeroase monumente istorice şi arhitecturale ce merită a fi văzute. Unele dintre acestea sunt rămăşiţe ale prosperei cetăţi ioniene. Altele povestesc despre perioada stăpânirilor persane, bizantine, selgiucide, genoveze sau otomane. Printre atracţiile turistice din Foça se numără: Stâncile Sirenei, Baia Satanei, un mormânt persan (situat la 7 km de Foça, pe autostrada Izmir, sculptat dintr-un singur bloc de piatră), Castelul Celor Cinci porţi (genovez), un castel din perioada otomană, Moscheea Fatih, Moscheea Kayalar, Moscheea Kafiz Süleyman şi cimitirul otoman. Se pot vedeza caracteristici ale arhitecturii egeene chiar şi la unele clădiri ale oraşului. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Zanzibar

Plaje cu nisip fin care-ți îmbie tălpile încă de la primele ore ale dimineții… E frumos când – copleșit de uimirea refluxului – cauți să vezi în unduirile Oceanului Indian misterul unui răsărit incredibil, cu irizări de auriu, galben incandescent, carmin indefinit până la un roșu aprins, pe fundalul cerului de un azuriu adânc… Parcă ar fi un vis frumos! Dar e rupt din realitate! Zanzibar este denumirea generică pentru un grup de insule din estul Coastei tanzaniene, celebre pentru plajele lor, pentru reciful de corali în milioane de culori și forme, cu pești exotici nemaiîntâlniți, apă caldă din Oceanul Indian, valuri în nuanțe de turcoaz, verde fosforescent transformat în auriu încins la apus de soare… E-o mirare să pășești desculț prin satele de pescari din zona Bwejuu, să asculți povești despre caracatițe, balene, rechini, țestoase uriașe sau delfini, să plutești pe apă în una dintre inconfundabilele dhows – bărci tradiționale africane, să asculți vuietul apelor oceanului în timpul fluxului sau să adulmeci irezistibilele arome de fructe și de condimente tropicale, să atingi coaja nucilor de cocos sau să simți foșnetul frunzelor de palmier. Toate acestea fac deliciul unui sejur de neuitat! Citeste mai mult Presa de Turism Citeste mai multe reportaje de Camelia-Maria Manea aici si aici si aici si aici

LA CERNĂUȚI, CU EMINESCU

“Cernăuții erau pe vremea aceea mai mult un sat decât un oraș, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordeie de lut și de nuiele, care pe timp de ploaie năpraznică erau în primejdie să se prefacă în noroi și să fie spălate de pe fața pământului de apele Prutului.” Așa scria, în urmă cu 101 ani, istoricul și eroul Ion Grămadă, într-un text care reconstituia “Jurământul țării la 1777″. După raptul din 1774, prin care partea de nord a Moldovei avea să fie ocupată de habsburgi, curtea de la Viena, neîntrecută în perfidie, avea să organizeze, neapărat, și o festivitate ce depășea limitele celui mai ordinar circ posibil, prin care moldovenii din această parte de țară, umiliți prin nedreptatea de a fi rupți de țară, trebuiau să depună și “jurământul cel vajnic”. Ca o consimțire plină de bucurie și recunoștință… Striga din adâncul bojogilor, prin răscrucile Cernăuților, crainicul călare Calmuschi: “Se dă de știre fiecărui locuitor din ținutul Bucovinei că binevoind Măriile Lor împărătești și crăiești, prea buna și milostiva maică a noastră Maria Theresia și prea luminatul împărat și domn Iosif al II-lea,să ne ia în prea puternica Lor pază, ca supuși credincioși ai lor, trebuie pentru aceasta mâine la orele 9 dimineața să facem jurământ de credință și de supunere stăpânilor țării noastre”. Și uite așa, pe 12 octombrie 1777, circarii Vienei regizară un spectacol de pomină, prin care “tunurile bubuiră de 36 de ori după olaltă, anunțând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! (…) Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu canele, cu ulcelele și cu pumnii. (…) Muzica cânta, lumea bea, juca sau se acățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe “mojici” ca să-și arate iscusința.” O festivitate în stilul grohăielii austriece, grotescă și fără rușinare, care,”înveselind cu de-a sila inimile”, credeau că își asigurau și dragosteabieților bucovineni. Imperiul hermafrodit, chiar dacă nu mai există pe hărțile zilelor noastre, nu și-a pierdut nici un strop din jegul ultra-lucios al năravurilor de odinioară. Mihai Eminescu, sub spiritul căruia am trăit cele patru zile în Cernăuții adolescenții sale, se minuna, la vremea sa, că în acea noapte de 12 octombrie 1777, la mânăstirea Putna, “la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a început să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare. Călugării treziți din somn se uitară în ograda mânăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și ne mai văzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul dechise ușa bisericii… În acea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră, deși avuseseră undelemn îndestul…” Citeste mai mult pe Presa de turism.

Povesti din Balta Brailei

La Braila, a vorbi despre scrumbie inseamna a patrunde intr-un spatiu aproape sacru. Fantastic si real, universul pestelui argintiu are (asa gandeam intr-o zi de primavara, asezat in barca cu vasle) un cerber pe masura: nea Stelica, pescarul din Gropeni, pe care trebuie sa-l cunosti daca vrei sa-ntelegi mecanismul viului acvatic. Sporovaiesti cu el despre una-alta si ajungi, invariabil, la pestele asta de Dunare: ochii pescarului se-aprind si, brusc, incepe a-ti vorbi cu insufletire. Afli ca scrumbia migreaza numai in aprilie in apele dulci, ca sa-si depuna icrele. Atunci e foarte grasa (“practic, o poti praji, pe urma, in grasimea proprie”). E grabita, inainteaza cu 50 km/h pe fundul Dunarii si e usor de prins, pentru ca e infometata si devine rapitoare. Atunci, in aprilie, scrumbia e unica. Asa, ca un miel de Pasti sau ca un porc de Craciun. De aceea e asa de cautata. Dupa ce depune ouale, cade intr-o avansata stare de epuizare, si putine exemplare se reintorc in mare. Amanuntele acestea vin de la un om care a trait toata viata pescuind. Tatal sau are peste 80 de ani si e unul dintre cei mai batrani pescari din Balta Brailei. De la el stie ca, in secolul trecut, oamenii locului, care-si construisera colibe pe malul apei, habar n-aveau ce peste se prinde in Delta, pentru ca langa Insula Mare era asa de mult, incat nu reuseau sa-l care la cherhana. Natura era darnica pe atunci. Uneori chiar prea darnica. De la tatal sau, nea Stelica a auzit ca un somn ajunsese pana la 900 kg si ca incepuse sa “insface” oameni. Pescarii nu reuseau sa prinda monstrul, pana intr-o zi cand o batranica a umplut bors in putinei de lemn, l-a inchis ermetic si l-a pus ca pe o momaie pe malul apei. Somnul urias a venit, l-a inghitit si, dupa ce au fermentat taratele, butoiul i-a explodat in pantece. Cand l-au despicat, oamenii au gasit un inel, un cercel. “Asa a vrut Dumnezeu, spune nea Stelica, sa-i vina de hac monstrului o babuta, nu un pescar vanjos!” Citeste mai mult pe www.presadeturism.ro

CĂLĂTORII PE CARE LE-AȘ REPETA: IRAN. (1) PERSEPOLIS

Text: MIHAI OGRINJI Fotografii: Cristina Nichituș Roncea Când, întâmplător, le spuneam prietenilor că plec în Iran, aceștia mă priveau contrariați. Li se părea că mă aflam în pragul unui gest ușor necugetat. Cum așa, îmi ziceau ei, nu ți-e teamă? Tu nu știi că evreii sunt gata să-i atace din clipă în clipă? Nu ești la curent cu tensiunea dintre iranieni și americani?

Scriu aceste rânduri taman în zilele în care Comisia Europeană, Uniunea Europeană, diverșii lor “capelmaiștri” comit abuzuri și presiuni la adresa României greu de imaginat. O adevărată barbarie. La drept vorbind, asemenea amestec în treburile României nu-i o noutate. Ceea ce se petrece în aceste zile ne trimite la Congresul de la Berlin, din 1878(amintiți-vă, între altele, de așa-zisa “problemăisraelită”). Bietul Eminescu… Păstrând dimensiunile, acești “cerberi” ai democrației – care nu știu prea bine unde se găsește România decât în măsura în care, într-un fel sau altul, ar putea să-i mai stoarcă ceva zăcăminte de aur, cupru, păduri sau fie ce-o mai fi – sunt în pragul (cu cvorum garantat!) de a transforma România într-un fel de Iran al Europei! În măsura în care propaganda internațională prezintă Iranul așa cum îl prezintă, câți dintre turiștii lumii mai au curajul să ajungă în această țară? Nimeni nu spune că nu sunt probleme la Teheran. Disproporția însă dintre realitate și butaforia pe care o ticluiesc adversarii vechii Persii este mai mult decât jenantă, fruduloasă și descurajantă întru cunoașterea marilor valori ale umanității. Nu are nimeni dreptulca, prin tot soiul de manevre, să scoată din circuitul internațional o țară întreagă, o țară în care se află destinații precum Shiraz, Isfahan, Yazd sau Persepolis. Sub nici un motiv, sub nici un preț, sub nici un pretext. Și cum tot am avut șansa să văd această minunată țară, un mare reper al culturii antice, dar și al cercetărilor dintre cele mai diverse – de pildă, și în privința celulelor stem! -, cu oameni incredibil de prietenoși, dornici să intre în vorbă cu tine, să te ajute, parafrazez cu bucurie vechiul adagiu: Et in Persepolis ego… Citeste mai mult pe www.presadeturism.ro