Noutati

Citeste ultimele povesti si amintiri din vacanta pe saiturile Vacantierul si Presa de turism! - Albania - Trentino - Muntele Athos - Thassos - Malta - India

Calatorii intiatice: Florenta

Indiferent din orice colt al lumii ai veni, Florenta te va incanta in cele din urma. Poate nu de la inceput, caci este precum vinul. Devine cu atat mai pretioasa cu cat trece timpul. Mai intai te nauceste. Te vrajeste cu atatea frumuseti si lucruri rare, incat uiti sa reactionezi. Dar dupa cateva zile, atunci cand impresiile incep sa se aseze in matca lor, le dai dreptate celor care spun despre Florenta ca este una dintre minunile lumii. Si intr-adevar te cucereste, din cap pana in picioare, cum spunea cineva, pentru totdeauna. Asa se face ca o vei vizita ani la randul fara sa te saturi. Devine o parte din tine.Calatoria initiatica in Florenta trebuie s-o incepi trecand raul Arno, raul care a dat nastere Florentei in anul 59 i.Hr. Este un “rau viu”, un rau a carui matca nu a fost regularizata. Asa ca, din loc in loc, se vad ochiuri de verdeata si mal, incat daca nu ai vedea aglomeratia din jurul tau, ti-ai putea inchipui cu usurinta ca esti in Evul Mediu. Trecand Ponte Vecchio (podul care i-a gazduit mereu pe negustorii aurari), ajungi in piata care-ti dezvaluie in fata ochilor unul dintre simbolurile orasului Florenta: Baptisterium si a sa “Poarta a Raiului”. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Fantana calatorului…

De ghizdul fantanii de la poarta sta sprijinit cerul. “Fantana asta”, imi spunea bunicul, cu vocea indulcita de lumina lunii, “e axul lumii. Nu, draga mea, nu-i nici o saga! Uita-te, tu, numai cum rasar in ea stelele. Si uita-te si-n cer, sa vezi cum ii fac rotocoale-rotocoale apele, de-ai zice ca abia ce-am aruncat cu piatra in dansa…” Ii urmam vorbele si priveam apa – cu un firicel de teama innodandu-mi sufletul – cu trupul usor aplecat peste ghizdurile fantanii. Ma trageam apoi departe de adancul racoros si imi afundam privirea in inaltimi… Si-n ceruri se roteau cercuri de apa ori poate erau cercurile de stele ale Caii Lactee… Acolo, la fantana de langa poarta, din care beau apa toti trecatorii, am ascultat intaiele povesti. Si-n povesti fantanile erau odihnitoare, salvatoare, intelepte. Fata lor reflecta adevarurile de care nu te puteai ascunde si din miezul lor izvorau miracole. Sunetul lantului care aducea la lumina ciutura cu povesti era, pentru mine, asemeni unui cantec de leagan. “Apa poate fi buna si pentru suflete”, spunea bunicul in timp ce-mi intindea o ulcica plina cu apa abia scoasa din fantana… Citeste mai mult pe Vacantierul.

Vacante de neuitat: Marmaris sau Ibizza Turciei!

Prea multă distracţie nu este nu este niciodată de prisos! Acesta este principiul după care se ghidează “Ibiza turcească”, staţiunea Marmaris, a cărei existenţă, pe parcursul unui an, este de-a dreptul oximoronică: iarna – un simplu sat de pescari, vara – cea mai exuberantă dintre destinaţiile de vacanţă ale unei ţări care oricum ne-a obişnuit cu marca turismului exclusivist. Nu au rămas foarte multe informaţii despre Marmaris, de-a lungul timpului, sau multe situri istorice. Cu toate acestea, oraşul nu a avut o istorie nici scurtă şi nici monotonă. Marmaris a fost la început un mic sătuc de pescari. Asta se întâmpla în urmă cu 3400 de ani, când în zonă s-a aşezat un mic trib al cărui conducător purta numele de Kar. Zona a fost numită Karla, după acesta. Localitatea s-a dezvoltat treptat şi a devenit un punct important în zonă. În 1522, Soliman Magnificul a cucerit oraşul pentru a-l folosi ca punct strategic în timpul asediului asupra Rodhosului. A ajutat la dezvoltarea zonei, reconstruind micuţa cetate ce o păzea şi care încă mai poate fi admirată şi azi. Este o adevărată bijuterie arhitectonică şi se spune că Soliman Magnificul, văzând noile ziduri ale cetăţii, ar fi rostit uimit: “Mimari as!” Adică: “Să fie spânzurat constructorul!” Şi nu pentru că ar fi avut vreun cusur, ci fiindcă totul era perfect, iar sultanul nu voia să mai existe vreo altă cetate la fel. Straniu mod de a-Ţi arăta admiraţia, atârnându-l în ştreang pe cel pe care îl admiri! Legenda nu e cu mult prea departe, însă, de cea a lui Dedal şi a fiului său Icar ori de legenda Meşterului Manole, ca să vă dau nişte repere mai apropiate de noi. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Sosul turistului. O poveste adevarata

Vara, munte, patru tineri obositi si exasperati de urcusul care nu se mai termina, doua corturi, o butelie, o harta, nici o busola, rucsaci grei ca niste pietroaie, multe conserve de carne, peste si pateu, paste, supe la plic, o bucata zdravana de slanina afumata, vin rosu “puterea ursului” si multe sticle cu ketchup. Scenariul tipic unei excursii la munte. Nici meniul nu este spectaculos si nu da batai de cap. Dimineata: paine cu pateu si ketchup (la alegere, doar paine cu margarina si ketchup), feliute de sunca cu ketchup, ceai (fara ketchup as spune eu, dar nu sunt in masura sa decid). La pranz: invariabila supa la plic (chinul cel mai mare este sa pescuiesti taieteii de pe fundul oalei), paste cu ketchup sau carne conservata cu piure si ketchup. Seara: peste in ulei sau cu sos de tomate, evident cu… ketchup. La munte, totul se mananca cu ketchup. Este condimentul universal, acceptat in unanimitate, fara de care ajungi sa te plictisesti de ceea ce ai in farfurie. Unii dintre turisti, mai inovatori, au creat combinatii care te lasa cu gura cascata: felii de paine cu straturi succesive de margarina, gem si ketchup. Desi n-au murit… inca, nu va sfatuiesc sa faceti ca ei. Dar sa trecem la lucruri mai… serioase. Se pare ca stramosul ketchup-ului s-a nascut pe taramurile insorite ale Chinei. Purta numele de “kachiap” si nu era altceva decat saramura (apa de mare si ierburi aromate) ramasa de la conservarea pestelui. Din aceasta cauza, gustul se apropia mai mult de cel de soia decat de cel dulce-acrisor al otetului. In secolul al XVII lea, sosul chinezesc ajunge si in Europa, fiind purtat peste mari si tari de corabiile olandeze si britanice. Bineinteles ca europenii au avut grija sa-l adapteze gustului lor. Prima reteta de ketchup publicata vreodata dateaza din anul 1727 si a aparut in Anglia. Printre ingrediente se aflau: ansoa, ceapa verde, otet, vin alb, condimente dulci (nucsoara, ghimbir, cuisoare), piper si coaja de lamaie. Colonistii americani “au imprumutat” reteta de la britanici. Asta nu inseamna ca nu au incercat la randul lor sa o transforme. Pentru inceput au adaugat ciuperci si nuci, dar in cele din urma, la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a ajuns la reteta clasica de astazi. Se pare ca in cele din urma americanii s-au convins ca rosiile nu sunt deloc otravitoare. Din ce se prepara ketchup-ul? Pur si simplu: rosii, otet, zahar, scortisoara, ardei iute si sare. Afla si cateva retete de ketchup citind si Sosul turistului. O poveste adevarata

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (2)

Pentru Vasile Alecsandri şi Elena Negri, şederea de două luni la Veneţia a însemnat cât o întregă viaţă fericită. Cei doi îşi făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar şi un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple aşa. Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucaşievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.) Îşi petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereuşit.; între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moarte iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, aşa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip – strămoş al fotografiei – făcut la Veneţia). Viaţa lor curgea necomplicat şi romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie pentru tablouaşul Niniţei – numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraş roşu pentru gondola lui Antonio… două albume în care Niniţa pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj şi una cu inventarul lor casnic, menţionat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri şi 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 maşină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr precum şi vanilie, un găvănoşel de muştar frantuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella şi brânză, fructe din belşug – inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numiseră “mobila noastră” şi care va ajunge, în final, tot la Antonio. “Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupaţii de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vântul, sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică şi colindăm, la întâmplare, cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase, stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înşine, despre ţara noastră sau despre copilul nostru.” Citeste mai mult pe Vacantierul. Despre iubirea dintre Vasile Alecsandri si Elena Negri afla mai multe aici. Citeste si jurnalul venetian al lui Nicolae Iorga aici si aici si aici si aici si aici si aici si aici. Despre Venetia citeste si aici.

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuţi, la Veneţia, coborând din gondolă la uşa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto şi Ca’Foscari. Clădirea de secol XVI de la numarul 3927 purta, ca şi astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul şi Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri şi iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie. De fapt, îndrăgostiţii îşi stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor şi a trăi (nu ştiau) cel mai frumos, dar şi cel din urmă capitol al poveştii lor de dragoste. Elena venise la Veneţia înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-şi recapete echilibrul sănătaţii în oraşul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult. Se cunoscuseră în 1844, la moşia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei şi prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni şi nimic nu te poate opri să te bucuri de viaţă. Veneţia era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi şi noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. “Iubiţi! Iubiţi! Ne zice Veneţia cernită/ Iubiţi! Amorul vostru puternic e şi sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu oraşul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneţia, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Itadaki Sushi sau Japonia din Floreasca

Jumătate “uliţă” patriarhală, jumătate pârleaz de sărit în lumea de fiţe a Dorobanţilor, strada pe care se află Itadaki Sushi – discretul restaurant japonez din Floreasca – nu te lasă să bănuieşti ce surprize îţi poate oferi şi cât de uşor vei ajunge la capătul lumii, chiar după prima… îmbucătură! Hai, după a doua, că nu toate felurile de sushi sunt atât de mititele, încât să le-nfuleci dintr-o dată. E de ajuns însă un simplu sashimi de somon ori un sushi nigiri spicy de ton ca să traversezi continente şi oceane – cam tot atât de “mers”, către est sau către vest – şi să ajungi în arhipelagul nipon. Cu popasuri sensorial-gustative în… Alaska sau în California (excelent e un California tobiko, “tapetat” în icre de peşte-zburător)… sau oriunde pe planetă, după “toanele” unui sushi-fusion (să-i spunem aşa, generic), care combină tradiţia japoneză cu cea europeană, într-o manieră neaşteptată. Osaka-maki conţine parmezan (regele brânzeturilor italiene) cu ton şi icre de somon, Itadaki-maki te-mbie cu carne “blândă” de scoici Saint-Jacques, fâşii subţiri de anghilă (peştele-şarpe) şi Philadelphia Cheese ş.a.m.d. Anume am omis, din şirul de ingrediente, orezul pregătit în stil japonez, cu bob lipicios şi tare, “marinat” în oţet de… orez, şi-o seamă de alte elemente tipic japoneze precum foiţa de alge, sosul de soia şi wasabi, căci e de la sine înţeles că ele se află acolo unde le e locul… Adică pe platoul de sushi. Citeste mai mult pe Vacantierul

Vacanţă în Thassos: un prânz la Neromulos

Ajungem în Thassos la un început de septembrie. Urcăm prin livezile de măslini, urmărind în stânga şi-n dreapta indicatoarele turistice către situri arheologice care adăpostesc ferme antice ori vechi mori de ulei. Şi, după ce trecem de bătrânul şi pitorescul sat Theologos (introdus de Ministerul Culturii din Grecia, integral, pe o listă a monumentelor arhitectonice de patrimoniu), tăiem un colţ dintr-o pădure de platani spre a ajunge, în sfârşit, la destinaţia noastră: o tavernă liniştită, lângă care susură un izvor. Acolo ne aşteaptă Melina şi Vasilis Stamos, doi tineri thassioţi care vor să ne impărtăşească proiectul lor. Suntem la “Neromulos” (sau “Moara de apă”; deşi turiştii o ştiu mai mult după numele său englezesc: “Watermill”), lângă izvorul Sfântului Vasile. Pe insula Thassos, cele mai multe dintre sursele de apă au o legendă, căci au apărut datorită unei minuni. Majoritatea sunt înfăptuite de Arhanghelul Mihail. Dar aceasta de aici a fost făcută de Sfântul Vasile, într-o zi de început de an. Mai multe nu ştiu să ne desluşească Melina şi Vasilis, căci legendele, aici, în Thassos, sunt tot atât de multe câte boabe de nisip pe plaja însorită. Nu ţi-ar ajunge o vacanţă întreagă să le afli… Citeste mai mult pe Vacantierul.

Veneția - o cafea la "Florian"...

Fondată în 1720 de Floriano Francisconi, cafeneaua, numită iniţial “Veneţia Triumfătoare”, a intrat, la fel de triumfător, în viaţa mondenă a oraşului lagunar italian. “Florian”, cum a fost redenumită mai târziu, n-a rămas însă, aşa cum dorea fondatorul său, o simplă cafenea, ci a devenit un loc al întâlnirilor de tot felul. “Florian” – scria la jumătatea secolului al XIX-lea unul dintre personajele ilustre care i-au trecut pragul, Honore de Balzac – “nu este doar o cafenea, ci şi bursă, foaier teatral, sală de lectură, club de discuţii…” Citește mai mult pe Vacantierul.ro.